BISERICA TUREA   SECULUL AL XVIII -LEA

Turea, Cluj, XVIII

Caracteristice pentru arhitectura religioasă veche, fiind răspândite în trecut în toate regiunile ţării, bisericile de lemn, înălţate de către meşterii ţărani prin contri­buţia colectivităţii săteşti, constituie valoroase monumente de arhitectură populară românească şi totodată, una din cele câteva culmi ale artei construirii în lemn europene. În cadrul unităţii de concepţie constructivă şi decorativă a bisericilor de lemn se remarcă o anumită diversificare zonală, distingându-se astfel mai multe grupe legate de specificul zonei etnografice respective. Biserica de lemn din satul Turea, judeţul Cluj, caracteristică pentru zona centrală a Transilvaniei (Dealurile Clujului) datând de la mijlocul secolului al XVIII-lea, a fost reconstruită în muzeu în anul 1952. Monumentul a figurat anterior în colecţiile Muzeului de artă naţională, fiind achiziţionat în 1909. De proporţii relativ mici (12 m/5 m) în plan, biserica din Turea – de tip sală ­are un plan dreptunghiular terminat cu o absidă pentagonală. Aşezată pe o fundaţie de piatră, ea este construită din cununi orizontale de bârne masive de stejar, peste care se ridică acoperişul în pante repezi, cu învelitoare de şindrilă. La extremitatea superioară a pereţilor, capetele bârnelor formează o consolă dublă asemănătoare aripilor de fluture care, sprijinind streaşina largă, înfrumuseţează totodată, monumentul. Plasat în partea de vest a construcţiei, turnul, de secţiune pătrată, se înalţă zvelt şi bine proporţionat, având o galerie (cu stâlpi scurţi şi arcade) surmontată de un coif conic, la baza căruia sunt construite patru turnuleţe.
În interior, planul bisericii este caracterizat prin dispunerea în lungime a celor trei încăperi de bază: pronaosul (rezervat femeilor), naosul (destinat bărbaţilor) şi altarul. Pronaosul a avut un plafon drept (care azi lipseşte), în timp ce naosul este aco­perit cu o boltă semicilindrică, iar altarul cu o calotă semisferică, ambele sisteme de boltire fiind prevăzute cu arcade de lemn de stejar decorate cu dăltuiri în frânghie reliefată. Încăperile sunt delimitate printr-o tâmplă (între altar si naos) si printr-un perete de lemn cu o grilă – azi dispărută – (între naos si pronaos). Ferestrele mici lasă să pătrundă în interior o lumină slabă, ce scoate la iveală câteva urme ale picturii care împodobeau altădată pereţii. Intrarea în biserică se face pe latura de sud, asemănarea cu casa ţărănească fiind în cazul de faţă izbitoare. Deşi biserica provenită din satul Turea nu impresionează prin dimensiuni, ea se impune în schimb printr-o proporţionare perfectă a volumelor, prin armonia stabilită între întreg şi părţi, prin graţie şi echilibru.

TUREA.

Biserica de la Turea, judetul Cluj, este o bijuterie, parca pentru niste papusi, atat este de mica. A fost adusa in Bucuresti de Alexandru Tzigara-Samurcas, care a vrut sa o expuna in interiorul Muzeului de Etnografie si Arta Nationala, in 1909. A ales-o special atat de mica (12/5 m), dar s-a gandit ca si-ar pierde totusi farmecul daca n-ar fi in aer liber, si astfel a tinut-o in depozit, negasindu-i locul. In 1948, Gheorghe Focsa, directorul de la Muzeul Satului, a adus-o aici. A fost transportata in mai multe randuri, iar pe chitanta care insotea masina scria “barne de lemn” si abia intr-un colt, discret, “biserica de lemn”. Cuvantul biserica era interzis. Se afla in sectorul nou al muzeului, in apropierea Palatului Elisabeta, vecinatatea ei fiind preferata pentru diverse momente de festivitate: Ziua Doljenilor, a Oltenilor, a Mehedintenilor.

Constructiile din mediul rural sunt, prin natura lor, ecologice. Secole de-a randul s-au folosit in exclusivitate materiale oferite de mediul natural: lemn, lut, piatra, stuf, paie etc. Intrebuintarea lor indelungata a condus la cunoasterea proprietatilor materialelor, la perfectionarea tehnicilor, la gasirea celor mai diverse forme de intrebuintare.

Tehnica de constructie din barne dispuse orizontal, foarte raspandita pe teritoriul Romaniei, era cunoscuta din perioada preromana. Pe tot parcursul Evului Mediu, pana in sec. al XVII-lea, lemnul a fost utilizat pe scara larga atat la constructii modeste, cat si la cele monumentale. In asezarile de campie alaturi de lemn s-a folosit lutul ca material de constructie sub diferite forme. Calatorul italian Nicolo Brasi, in drumul sau catre Anatolia (1633-1638), mentioneaza in notele de calatorie ca in Moldova, locuintele sunt facute din pamant si barne imbinate unele cu altele. In zonele in care piatra a fost la indemana, a fost folosita in combinatie cu lemnul. In lume, numai 8% din teritoriu si din constructii sunt amenajate de arhitecti; restul este rezultatul unei acumulari spirituale umane, transmisa peste secole, exprimata in forme specifice, constituind ceea ce numim astazi arhitectura traditionala.

 

Tags: , , , , , ,